În fața mea e ceață,
O plapumă gri prin care abia văd așternută peste pădure.
Îmi scot lanterna, îi pun baterii și-o aprind,
Dar lumina este roșie și fără putere.
Cu toate astea, pot vedea în față,
Deci merg pe drumul pietros ce mă invită.
Mai întâi ajung la o cabană abandonată,
Undeva pe lângă un lac de sânge.
Trandifiri roșii și narcise curcubeu o înconjoară,
Jucând în ochii mei.
Deschid ușa ce scârțâie asurzitor
Și văd o umbră fără formă cu un glas familiar,
Ca cel al tatălui meu.
Țipă la mine despre cum nu sunt bărbat,
Mă înjură și se supără pe diferența mea de ea,
Dar nu o ascult,
Căci l-am ascultat prea mult pe tata ca să-mi pese
De ghionturile în formă de cuvânt.
Apoi merg pe o potecă de nisip
Și găsesc o grămadă de aur și bijuterii.
Când mă apropii de ea, dispare pentru trei secunde,
Apoi se transformă în catrafusele aceluia.
Își bate joc de mine, ba mă calcă în picioare,
Amintindu-mi de ce nu voi avea niciodată,
Oricât de mult mi-ar durea inima săracă.
Ultimul drum, înnoroiat, duce spre un singur mormânt,
Crucea fiind din piatră și acoperită de buruieni.
Lângă ea sunt coroane, icoane și lumânări,
Iar la bază stă o sticluță de țuică.
Mă așez în fața mormântului și iau o gură din sticluță.
Pe cruce scrie numele meu în litere mari.